Salut! Sunt Sebastian, iar astăzi îți spun câteva lucruri despre voință, perseverență și sperantă.
Caâd am găsit acest text în cartea „Puterea vointei” de Kelly Mc Gonigal am simțit o ușurare profunda, motiv pentru care am fost dornic să transmit și cititorilor această bucată de text semnificativă. O dedic în special unei persoane dragi care a îmbrățișat schimbarea și tuturor celor care vor să facă o schimbare semnificativă în viața lor.
„Faptul că nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor pe care le avem de la noi declanșează același vechi sentiment de vină, depresie și îndoială de sine, iar răsplata emoțională a făgăduinței schimbării a dispărut. În acest punct, cei mai mulți oameni își abandonează cu totul eforturile. Doar când ajungem să simțim că pierdem controlul și că avem nevoie de o nouă infuzie de speranța, făgăduim din nou să ne schimbăm – și reîncepe ciclul.
Polivy și Herman numesc acest ciclu „sindromul falsei speranțe” . Ca strategie de schimbare, această abordare eșuează. Dar asta deoarece ea nu a fost niciodată menită să fie o strategie de schimbare. Este o strategie pentru a ne simți bine, ceea ce nu e același lucru. Dacă nu ne interesează decât sentimentul de speranță, atunci strategia aceasta nu este rațională.
Decizia de schimbare reprezintă, pentru majoritatea oamenilor, cea mai abruptă parte a procesului de schimbare. Apoi totul intră pe o pantă abruptă: trebuie să se exercite un autocontrol, să spună nu când vor să spună da, să spună da când vor să spună nu. Din perspectiva fericirii, efortul de a face efectiv schimbarea nu se poate compara cu graba de a-ți imagina că te vei schimba.
Deci este nu doar mai ușor, ci și mai distractiv să te entuziasmezi de promisiunea schimbării, fără să-ți bați capul cu chestiunea complicată de a pune totul în practică. De aceea atât de mulți oameni sunt mai fericiți dacă renunță și apoi o iau de la capăt, iar și iar, în loc să găsească o cale prin care să se schimbe pentru totdeauna.
Euforia pe care o simțim când ne imaginăm transformarea totală a înfățișării noastre este un drog de care care ne despărțim greu.
Sindromul falsei speranțe este un ticălos îndeosebi fiindcă se deghizează în autocontrol … Există o linie fină de demarcație între motivația de care avem nevoie pentru a face o schimbare și optimismul nerealist care ne poate sabota obiectivele.
Trebuie să credem că schimbarea este posibilă, fără speranța ne-am resemna cu starea actuală a lucrurilor. Dar trebuie să evităm capcana obișnuită care constă din a folosi promisiunea schimbării pentru a ne remedia sentimentele, nu comportamentele.”
Cu toată aprecierea și respectul pentru autoare am reprods textul întocmai. Sper să vă inspire cel puțin atata încredere și eliberare cât mi-a inspirat și mie.
Poți cumpăra cartea de pe elefant.ro în următorul link: Puterea voinței – Kelly McGonigal